Page 4 - Oglinda173
P. 4

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A LUI

                             MIRCEA CĂRTĂRESCU?




                                                (urmare din numărul anterior)

                                   Iată marea Kehre pe care vrea s-o   îl  loveşte  pe  ţiganul  maistru  Eftene,  pe  care-l  acuză  că  i-a  furat  arma
                               aducă în literatura română şi universală   infailibilă.  Ţiganul  recurge  la  un  gest  extrem:  vine  în  cancelarie  cu  un
                               Mircea  Cărtărescu  al  II-lea,  noua  lui   cleşte şi-şi smulge, în văzul tuturor, singurul dinte de aur, aruncându-i-l
                               schimbare la faţă. O nouă Evanghelie:   în faţă, cu tot cu sângele care se împrăştie peste pereţi şi profesori . De
                                                                                                               22
                               „Nici  o  carte  n-are  sens  dacă  nu  e  o   altfel, cruzimea dentară se extinde, laitmotivic, în întreg romanul. Michel
                               Evanghelie.” De astă dată o Evanghelie   Onfray asimila creştinismul cu „o întindere de ruine”. Ambiguitatea prozei
                               „a ororii de a trăi”, pe când Evanghelia   cărtăresciene lasă aceeaşi imagine pe seama altei religii: comunismul. Din
                               străveche  era  a  bucuriei  de  a  trăi,   păcate, scriitorul nostru nu opune religiei comuniste creştinismul ortodox.
                               a  îndumnezeirii  omului.  Ce-i  drept,   De  ce?  Corectitudinea  politică  arată  creştinismul  ca  fiind  românesc,  în
                               raţionaliştii,  atei  sau  nu,  au  văzut  în   consonanţă cu al ateistei Rădulescu. Soluţia lui este o erezie: pichetismul,
                               vechea Evanghelie oroarea de a trăi. La   alt obrăzar al disidenţei antedecembriste. Aşa încât I(i)sus rămâne printre
                               tot pasul, de pildă, într-o Contraistorie   ruine, cu tot cu Bucureşti, care este ruina în absolut. Pentru Narcis, frustrat
                               a filosofiei, în şase volume, semnată de   de dublura luminoasă din oglindă, ruina înseamnă singurătate.
          Theodor Codreanu     contemporanul  nostru  Michel  Onfray,
                               se  subliniază  ideea  unui  creştinism   Anamorfozele singurătăţii
                               mizantrop, care, desigur, urăşte trupul,   Narcis, adâncit în euforia oglinzii limpezi, este fericit, e centrul lumii,
                               viaţa  în  genere.  Schimbarea  trăită  de   gloriosul care visează la Premiul Nobel. Dar vine momentul când oglinda
     Pavel  din Tars  pe  drumul  spre  Damasc  ar  fi  dus  la  triumful  urii  faţă  de   se tulbură şi Narcis se descoperă singur, cuprins de tristeţe şi disperare.
     femei, de trup, de dorinţe, de plăceri, de pasiuni, de ştiinţă şi inteligenţă,   La Cenaclul de Luni, s-a produs ruptura de perechea fericirii, tulburarea
     oglindă  a  transformării  „foştilor  persecutaţi  în  persecutori” :  „Ontologia   oglinzii  primordiale  ducând  fie  la  însingurarea  totală,  fie  la    reflexii/
                                                 19
     dezesperantă a creştinilor îl condamnă pe om pentru vecie, atât cât va dăinui   refracţii în oglinzi deformante, până la monstruos. Pe acestea din urmă,
     el pe pământ. În schimb, ontologia gnostică îi disculpă pe oameni şi-i lasă   autorul narator le va numi anomalii. De altfel, unul dintre titlurile iniţiale
     liberi să acţioneze într-o lume asimilabilă cu o întindere de ruine. Adam este   a fost Anomaliile mele: „Vreau să scriu o carte despre anomaliile mele.”
                                                                                                                  23
     vinovat pentru unii, victimă pentru ceilalţi: între aceste două poziţii radical   Şi cum Mircea Cărtărescu este un mare vizual, genial când este vorba de
     antinomice se joacă destinul omenirii.” 20               a reproduce suprafaţa lucrurilor (de unde gloria adusă de nesecatul apetit
          Noul Mircea Cărtărescu, anti-scriitorul, pe care versant se postează?   pentru simulacrul-parodie-puzzle postmodernist), deşi crede că în Solenoid
     Pe al ontologiei gnostice, care evadează din creştinism, sau pe al Evangheliei   a ieşit din literatură, continuă, fireşte, să recurgă la figuri artistice, de astă
     lui Iisus? Grea dezlegare a enigmei! Atât de grea, încât nici nu poţi judeca   dată una centrală, împrumutată dintr-o artă vizuală prin excelenţă, pictura
     gnosticismul ateist al profesoarei de istorie, Rădulescu, agent al terorii de la   barocă: anamorfoza. Toate anomaliile despre care vorbeşte prozatorul sunt
     Şcoala 86. Între colegii profesorului de limbă şi literatură română, doamna   anamorfoze provocate de tulburarea oglinzii primordiale a lui Narcis, apa.
     Rădulescu e mesager al istoriei, în vreme ce Europa trăieşte în postistorie   Nemaifiind un Narcis obişnuit, naratorul pretinde chiar că, spre deosebire
     (cum va decreta Fukuyama), în postmodernism. Particularizând, ea predă   de  ceilalţi  oameni,  el  n-a  trecut  prin  freudianul,  „obligatoriul  stadiu  al
     românism în timp ce spiritul veacului e în postromânism. Volumul al treilea   oglinzii” , încât nu s-a recunoscut niciodată în oglinda spartă şi veche din
                                                                    24
     din  Orbitor  este  impregnat  de  postromânism,  observă  un  comentator,   casă (ceea ce se va întâmpla abia în preventoriul Voila din Bucegi ). A
                                                                                                                25
     amintit  aici. Tradiţia  voievodală  a  istoriei  româneşti  este  acolo  nimicită,   fost  frustrat,  deci,  de  euforia  autoerotică  a  lui  Narcis,  trezindu-se  faţă-n
     evocând  atmosfera  din  Politicele  lui  H.-R.  Patapievici.  Postromânismul   faţă cu sine atins de o ură groaznică împotriva dublurii sale din oglindă,
     înseamnă,  implicit,  posteminescianism,  care  va  fi  marcat  definitiv  de   cuprins,  totodată,  de  spaima  de  tot  ce-i  în  jur:  „faţa  mea,  pe  care  mi-o
     faimosul număr 265/1998 din „Dilema”, în care unul dintre semnatari este   ştiu din oglinzi şi pe care-o urăsc cum n-am urât nimic pe lume” . Are
                                                                                                               26
     Mircea Cărtărescu.                                       această revelaţie negativă chiar şi în preajma celor patruzeci de feţe din
          Atunci s-a semnat decesul condiţiei de poet naţional clamată şi de   clasa de la 86: „feţele lor, cu trăsături mici, neformate, feţele lor de care
     marele critic. Interesant că Mircea Cărtărescu face oarecum figură aparte   mi-a fost întotdeauna frică”. De unde imposibilitatea de a fi creştin, de a
     faţă de tinerii comilitoni care i-au negat total poetului geniul liric şi geniul   înţelege îndemnul iisusiac: Lăsaţi copiii să vină la mine. Această anomalie
     de gânditor. El ştie că „furioşii” mint într-o nedreaptă devălmăşie. Şi atunci   îi răpeşte şansa de a avea talent de dascăl. Este prea uriaş decalajul dintre
     recurge, anticipat, la ruptura din sânul propriei personalităţi, descoperind   măreţia livrescă a „neprofesorului” care este şi ceea ce trebuie să comunice
     doi Eminescu: unul, cel glorios, romantic, „idol naţional” şi celălalt, mizer,   omuleţilor din clasă: „Aş avea atâtea să le spun, aş putea clădi cu migală
     anonim, suferind, păros, cu platfus etc. Pe întâiul Eminescu, cel respins şi   puntea între două culturi sau între două civilizaţii (între două specii?), totuşi
     hulit de Cristian Preda, T.O. Bobe, Pavel Gheo Radu, Răzvan Rădulescu   le vorbesc despre caprele Irinucăi şi le explic ce sunt sarcopţii râiei, fiindcă
     et tutti quanti, îl învăluie cu tăcerea, pentru ca să-l scoată în relief pe al   îmi apăr pielea, fiindcă de trei ani fac totul ca să scap şi să fug…”  Pentru
                                                                                                             27
     doilea,  mâna  de  pământ,  alter  ego  al  autorului  Căderii  din  Solenoid.  E   el, şcoala înseamnă obsesia păduchilor şi a râiei. Nu poate privi cu umor
     o  ambiguitate  care  poate  însemna,  deopotrivă,  suprem  elogiu  adus  lui   râia de la caprele Irinucăi: copiii îi pun aracet pe scaunul de la catedră, fug
     Eminescu, satisfăcând, în acelaşi timp, ferocitatea atacurilor comilitonilor.   înaintea lui din clasă, sunt trataţi ca puşcăriaşi de întreg colectivul didactic,
     Inteligenţa  dedublată  a  lui  Cărtărescu  a  funcţionat  ireproşabil,  riscând,   semn al „sclaviei şcolare”, siliţi să poarte uniforme, iar pe mâna stângă li se
     totuşi, să fie asimilat demolatorilor, ceea ce nu este, fiindcă, bunăoară, fără   imprimă, ca la Auschwitz, un număr matricol. Sunt bătuţi în toate felurile,
     poezia lui Eminescu parodia/simulacrul enorm care este Levantul n-ar fi   cu ghiului doamnei Rădulescu, cu palma, cu catalogul, pe când, în rest,
     fost posibil.                                            profesorii nu fac, toată ziua, decât să pună şi să şteargă note în catalog,
          Aţi  băgat  de  seamă  că  printre  denigratorii  dilematici  se  găseşte  şi   cutremuraţi de o frică patologică faţă de directorul Borcescu, un individ
     un  Rădulescu.  Personajul  din  Solenoid  are  ceva  din  anvergura  celui  din   scund, obez, ştirb, cu haine duhnind de mirosuri, pronunţând cuvinte de
     „Dilema”. Camelian Propinaţiu a observat că Mircea Cărtărescu reia, din   neînţeles,  hărţuindu-le  sexual  pe  bietele  profesoare  şi  învăţătoare. Toate
     cărţile  anterioare,  situaţii  şi  nume  de  personaje.  Un  dentist  fioros  există   sunt  anamorfoze  ale  singurătăţii  sale  şi  ale  Bucureştiului:  „De  câte  ori,
     în Enciclopedia Zmeilor, numele celor două Irine este preluat din De ce   în epoca aceea de o tristeţe fără sfârşit, nu m-am trezit cu sentimentul că
     iubim  femeile  etc.  Interesant  că  dilematicul  Rădulescu  „apreciază”  şi  el   mă aflu într-o celulă îngustă ca un cavou, îngropată adânc sub pământ?”
                                                                                                                  28
     din moştenirea eminesciană figura-ruină din ultima fotografie a poetului.   (Nu ştiu de ce, dar dacă, la Bacovia, cavoul e credibil, având dimensiunea
     Mai mult, Statuia Damnării din roman este anticipată de acest Rădulescu în   abisului ontologic, cavoul declarativ cărtărescian dă senzaţia unuia livresc,
     „Dilema”, ca oglindă a ultimei poze eminesciene: El îşi etalează preferinţa   de simulacru intertextual, care te lasă rece!). Şi această ghilotină aruncată
     pentru „adevăratul” Eminescu, fotografia omului-ruină, regretând că nu i   peste  meseria  de  profesor:  „E  inimaginabil  cât  de  tâmpitoare  e  meseria
     s-a ridicat „sifiliticului” o statuie care să oglindească: „un adult cu chelie,   de profesor, cât de mult te degradezi, an de an, corectând teze şi scoţând
                                                                                                                î
     adipos,  cu  ochii  uşor  exoftalmici. În statuie,  ochii lui să fie luminoşi  ca   şcolarii la lecţie, repetând de zeci şi sute de ori aceleaşi fraze, citind «cu
     farurile duble ale unei locomotive Pacific, capul lui (sic!) să se rotească în   intonaţie»  aceleaşi  texte,  vorbind  cu  aceiaşi  colegi  în  ochii  cărora  vezi
     jurul gulerului înalt de la cămaşă, şi lumina de sub genele lui ostenite să   aceeaşi disperare şi neputinţă pe care ei o văd în ochii tăi (şi pe care ţi-o vezi
     călăuzească vapoarele spre ţărm.” 21                     şi tu în fiecare dimineaţă când te bărbiereşti în oglindă). Ştii că decazi, că
          Doamna  Rădulescu,  profa  fioroasă  de  istorie  românească,  este  o   mintea-ţi devine o vomă de citate bombastice şi clişee, şi totuşi nu poţi face
     asemenea călăuză „eminesciană” de statuie strivitoare. Aura ei este enormul   altceva decât să urli neauzit, asemenea torturatului dintr-un beci subteran,
     ghiul de aur de pe deget cu care lovea, necruţătoare, elevii incapabili să   singur cu călăul său, privind cu luciditate totală cum i se sfâşie ţesuturile
     înveţe istorie naţională. Mai mult, tot cu acest ghiul, care este şi xenofob,   trupului, cum e eviscerat de viu fără putinţa împotrivirii.” 29
      11664                                         www.oglindaliterara.ro
   1   2   3   4   5   6   7   8   9