Page 5 - Oglinda173
P. 5

De  la  oglinda  acvatică  a  lui  Narcis  pare  că  ajungem  la  oglinda   postmodernismul  a  apus.  De  fapt,  l-a  continuat  şi  în  prozele  care  i-au
      neagră a lui Arghezi, pe care el o descoperă în timpul rătăcirii, împreună   sporit faima, chiar în varianta cvasipornografică a generaţiei următoare, nu
      cu profesorul de matematică, Goia, în hala Fabricii Vechi de Ţevi Sudate,   doar prin declaraţii de felul: „Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” În
      părăsite:    oglindă  vecină  cu  lichidul  ocupat  de  „un  fantastic  vierme  de   Solenoid, scenele erotice, câte sunt, încearcă să evite naturalismul porno.
      purpură-ntunecată”, navigând, anamorfotic, precum şarpele Ouroboros ce-  Relaţiile  naratorului  cu  soţia  Ştefana,  neajungând  la  stadiul  iubirii,  se
      şi muşcă veşnic coada: „Iar de pe podeaua de onix superlustruit, oglindă   rezumă, în esenţă, la masturbări în doi, depăşite, în schimb, de levitaţiile
      neagră-n care se reflectau cele mai mici detalii ale sălii, se afla culcată, cu   erotice  cu  Irina,  care  se  consumă  în  casa  veche,  zidită  pe  solenoid  şi
      pleoapele-nchise şi respirând încetişor, o fetiţă de o colosală mărime./ Putea   aflată în strada Maica Domnului. Aici, levitaţia are menirea să sugereze
                                 30
      să fi avut cincizeci de metri lungime.”  Era, probabil, chipul fetiţei Valeria   transcenderea iubirii fizice şi pasionale către transparenţa trupurilor, către
      care evada din sclavia şcolară, împreună cu ceilalţi elevi, în ruinele fabricii.   sufletul uitatei agapè creştine. Totuşi, naratorul plasează experienţa erotică
      Ajunşi, în fugă, în  turnul Castelului de apă, perspectiva anamorfotică se   în zona onirică, în spaţiul anomaliilor, de unde apetitul pentru experienţele
      prelungeşte: „M-am uitat în golul luminat din miezul turnului şi-am văzut,   lui Nicolae Vaschide, culminânde cu polimorfia eroto-onirică a momentului
      înfiorat, că trupul lui Goia se răsucea ca un şarpe negru până în josul scării,   Chloe, care aduce pe lume insolita fetiţă Alesia descoperită în subterana
                                                31
      de-a lungul întregului turn, iar tălpile erau jos pe pământ.”  Anamorfozele   solenoidă a Bucureştiului.  Relaţia cu Irina din  care rezultă  a  doua  Irină
      au  rezonanţa  umbrelor  din  grota  lui  Platon. Astfel  de  grote  sunt  şcoala,   e  similară.  Nici  Chloe  şi  nici  Irina  nu  sunt  „alese”  pentru  frumuseţe,
      dispensarul,  sanatoriul  Voila,  cabinetul  dentar,  clădirea  Miliţiei  unde   imaginarul oniric primând ca acces spre alte dimensiuni existenţiale: „Dacă
      mergea, uneori, cu părinţii la schimbat de buletin. Acolo, rămânea singur   n-ar fi fost visele, n-am fi ştiut niciodată că avem un suflet. Lumea reală,
      sau cu alţi copii, într-o sală mare, întunecată: „Peste tot, şi la dispensar,   concretă, tangibilă ar fi fost tot ceea ce este, singurul vis permis nouă, şi
                                                                                                             45
      şi  aici  la  miliţie,  şi  oriunde  ne  duceam  era  câte-un  perete  un  tablou   pentru că singurul, incapabil să se recunoască pe sine drept vis.”  Aşadar,
      înfăţişând un om cu faţa masivă, ochi grei şi părul cărunt.”  Acolo: „Ne   visele nu sunt simple imagerii depozitate în inconştient, ci pot duce la visul
                                                 32
      ţineam de mânuţe, şi siluetele noastre minuscule se-ntindeau pe pereţii şi   viselor, orama, capabil să creeze realitatea sau să o scoată-din-ascundere
      tavanul grotei în anamorfoze monstruoase, mereu altele, ca la bâlci, în sala   heideggerian. În asta a constat geniul lui Vaschide: a părăsit facultatea din
      oglinzilor strâmbe.” 33                                 Bucureşti, după întâlnirea cu Alfred Binet, şi „fără să-şi ia licenţa, pentru
          Prima dintre anamorfoze, cum am văzut, este trupul propriu de care   un safari pe care-l continuă toată viaţa: vânarea visului suprem, orama.”
      nu s-a bucurat în stadiul oglinzii, încât contemplarea acestuia nu mai are   Tripartiţia visului a aflat-o Vaschide de la un filosof din secolul al patrulea
      nimic  erotic,  devenind  unul  pur  mintal:  „Trupul  meu  nu  e  pentru  mine   de  după  Hristos,  Chalcidius:  phantasma,  chrematismos,  orama.  Stadiul
      erotic. Parcă nu peste trupul, ci peste mintea mea îmi trec degetele. Mintea   orama e, se pare, al iubirii definite de Eminescu ca a visa acelaşi vis de
                                                34
      mea îmbrăcată în carne, carnea mea îmbrăcată în cosmos.”  Mintea pare a   către două fiinţe umane, bărbat şi femeie, departe de orice fantaserie, „visul
      fi sursa tuturor anamorfozelor: „Bănuiala mea este că, de fapt, anomaliile   esenţial, mai adevărat decât realitatea” , zice şi Cărtărescu. Din păcate,
                                                                                          46
      mele îşi au sursa în zona minţii în care distincţiile astea nu funcţionează, iar   el nu ştie prea multe despre Eminescu, rămânând la imaginea individului
                                             35
      zona asta a minţii mele nu este decât o altă anomalie.”  Din acest trup îşi   păros,  ruinat  din  ultima  fotografie.  La  Cărtărescu,  visul  este  iubirea  ca
      desprinde, totuşi, adevărate fetişuri: codiţele din anii copilăriei, când mama   evadare: „Orama este planul de evadare pe care-l primeşti în celula ta, prin
      îl purta ca pe o fetiţă, bucăţelele de sfoară din buric, dinţii de lapte. Naşterea   ciocănituri într-un zid aflat la zeci de metri deasupra mării.”
                                                                                                         47
      într-un cartier din Bucureşti este iarăşi o anomalie: „De fapt, mă născusem   Dar,  cu  această  evadare  din  realitatea-carceră,  nu  ne  întoarcem  la
      acolo,  în  cartierul  Colentina,  la  mahala,  într-o  maternitate  dărăpănată,   clişeul romantic al evadării în vis, regăsind fantasmele, iluzia? Problema
      improvizată în vechea clădire a unui semi-tripou, semi-bordel de dinainte   e cine bate în zid ca să ne lumineze asupra scenariului evadării. Întrebarea
      de 1944, şi îmi trăisem şi primii ani undeva la Doamna Ghica, într-un ghem   şi-o pusese „inventatorul” oglinzii negre, Tudor Arghezi, în Duhovnicească,
      de ulicioare demn de un ghetou evreiesc.”               în momentele sale de crudă îndoială: „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/
                                    36
          Anomalia centrală a întregii cărţi este chiar Bucureştiul, „oraşul cel   A  bătut  în  fundul  lumii  cineva.”  Este  Iisus  fugit  de  pe  cruce,  sau  deus
      mai trist de pe faţa pământului”, oraş al ruinelor, al bolilor, al ruginii, toate   absconditus  al  teologiei  negative  a  lui  Karl  Barth?  Evadatul  evocat  de
      după chipul şi asemănarea locuitorilor . La o primă vedere, ne confruntăm cu   Mircea Cărtărescu, în alte pagini, arde de nerăbdarea de a se întoarce la
                                37
      cea mai coşmarească imagine a capitalei. A se întoarce în locurile copilăriei   temniţa din care scăpase pentru a afla cine i-a bătut în zid spre a-l iniţia în
      înseamnă călătorie „către… nimic, către pustiu…”  Un oraş singular între   arta evadării. Dincolo de zid însă nu era nimeni, era nimicul. Nimicul acesta
                                          38
      toate din lume, proiectat „ca un muzeu sub cerul liber, muzeu al melancoliei   este  drama  centrală  a  textualismului  cărtărescian,  bântuind,  deopotrivă,
                             39
      şi  al  ruinării  tuturor  lucrurilor.”   Constructorul  Bucureştiului:  „Ideea  sa   aventura logosferică din Levantul, din Nostalgia, din Orbitor, transferându-
      de geniu a fost să clădească un oraş deja ruinat, singurul pe care oamenii   se intact şi-n Solenoid.
                        40
      ar trebui să-l locuiască.”  Loc al unei metafizici negre: „Bucureştiul nu                  (continuare în nr. viitor)
      e un oraş, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigăt patetic şi inutil. E   ___________________
      asemenea bătrânilor ce sunt doar răni umblătoare, nostalgii închegate cum   19   Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. Creştinismul
      se încheagă sângele pe pielea zdrelită.”  Peste tot, palate în ruină peste   hedonist, vol. 2, trad. de Mihai Ungureanu, Editura Polirom, 2008, p. 5.
                                   41
      care domină „uriaşa clădire a Morgii”. Este şi imaginea din lectura de la   20   Ibidem, p. 37.
      Cenaclul de Luni: noroi versatil/ noroi al lăzilor/ noroi al noroaielor/ noroi   21   Răzvan Rădulescu, Eminescu văzut de departe, în „Dilema”, nr.
      al ceţurilor/ noroi/ noroi. Anomalia Bucureştiului are corespondent doar   265/1998, p. 9.
      în anomaliile viselor, în corespondenţele dintre halele cu geamuri sparte şi   22   Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 255.
      imaginile anamorfotice din vis. Invocă, în acest sens, viziunea oniromantică   23   Ibidem, p. 90.
                                 42
      a lui Nicolae Vaschide asupra capitalei . Singurătatea imensă a Narcisului-  24   Ibidem, p. 477.
      narator  are  echivalenţă:  „Bucureştiul  era  un  burete  de  ghips,  o  colonie   25   „Ne-am repezit în faţa şirului de oglinzi de la chiuvetă, aşezate
      de madrepori, un loc neasemănător cu vreun altul de pe această lume.”    prea sus ca să ne putem vedea-n ele când ne spălam. Într-o străfulgerare
                                                          43
      Este oraşul construit pe şase solenoizi (cele şase sectoare) care zbârnâie   m-am văzut atunci în oglindă, prima dată-n viaţa mea când m-am văzut
      din adâncuri, oraşul condiţiei umane. Rezonanţa lui de fond trimite către   şi m-am recunoscut, cu oroare, pe mine însumi, ca-n visele cu autoscopie,
      alte şi alte anomalii, cu aceeaşi „deznădăjduită obscuritate” a labirintului   ca şi când, fără ştirea mea, un savant nebun m-ar fi clonat şi, fără să mă fi
      perfect, „având în centru enigma totală”, labirintul bibliotecarului Palamar   prevenit, m-ar fi dus în faţa sosiei mele.” (p. 478).
      din dulapul de metal gri perlat, profeţia lui „pentru vremurile viitoare, când   26   Ibidem, p. 58.
      vom vedea nu ca prin oglindă, ci faţă către faţă” , ca-n profeţia biblică.  27   Ibidem.
                                        44
          Anomaliile sunt semne pentru cei aleşi, pentru dezlegarea „enigmei   28   Ibidem, p. 89.
      totale” a evadării din labirint.                            29   Ibidem, p. 97.
          Cheia decriptării anamorfozelor constă în capacitatea de a te posta   30   Ibidem, p. 149.
      în  unghiul  cel  mai  potrivit  din  care  să  restitui  realul  nedeformat. Asta   31   Ibidem, p. 150
      presupune  şi  încercare  eminesciană,  căutarea  adevărului:  „Ah!  atuncea   32   Ibidem, p. 231.
      ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă   33   Ibidem, p. 232.
      adevărul?” Dar dacă ne întoarcem la arta-adevăr, ca antiteză a mimesis-  34   Ibidem, p. 12.
      ului,  nu  dăm  peste  cap  întreaga  estetică  modernistă  şi  postmodernistă,   35   Ibidem, p. 91.
      ultimeia fiindu-i subordonat, cu surle şi tobe, însuşi Mircea Cărtărescu?   36   Ibidem, p. 21.
      Nu cumva ne aflăm în faţa cutremurului resimţit de marele critic la apariţia   37   Ibidem, pp. 127, 128.
      intempestivă  a  Solenoidului?  Nu  e  aceasta  adevărata  cauză  a  lepădării   38   Ibidem, p. 22.
      manolesciene  de  Cărtărescu?  Intrăm  într-o  zonă  fierbinte  a  destinului
                                                                  39   Ibidem, p. 29.
 î    schimbării la faţă a scriitorului, a părăsirii totale a postmodernismului.   40   Ibidem, pp. 555-556.
      cărtărescian care ne sileşte să ne punem întrebarea dacă ne aflăm înaintea
                                                                  41   Ibidem, p. 557.
                                                                  42   Ibidem, p. 598.
          Nimicul şi frica
                                                                  43   Ibidem, p. 599.
          Postmodernismul, ca pur simulacru al minţii, a dus literatura într-o
                                                                  44   Ibidem, p. 756.
      înfundătură  fără  ieşire,  semnându-i  decesul  care  a  coincis  cu  o  ultimă
      zvâcnire mizeră – pornoliteratura. Mircea Cărtărescu însuşi a ridicat jocul   45   Ibidem, p. 582.
                                                                  46   Ibidem, p. 584.
      simulacrelor pe culme, în poezie, prin Levantul, declarând, orgolios, că,   47   Ibidem, p. 585.
      după  această  carte,  comparată  de  Nicolae  Manolescu  cu  Ţiganiada,
                                                    www.oglindaliterara.ro                                  11665
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10