Page 8 - Oglinda173
P. 8

William Shakespeare


                            (1564 – 1616)



             William Shakespeare, cel mai mare dramaturg şi poet al tuturor timpurilor – de până acum!
      – s-a născut la 23 aprilie 1564, în orăşelul Stratford (într-o familie de comercianţi scăpătaţi) şi a murit
      (după exact 52 de ani) la 23 aprilie 1616, fiind înmormântat în biserica în care a fost botezat. Aşadar,
      448 de ani de la naştere şi 396 de la plecarea în eternitate.
             Actor pe mai multe scene din Londra, apoi director de teatru, s-a bucurat devreme de succes
      şi glorie în faţa contemporanilor săi britanici, apoi în faţa Europei şi a întregii lumi, secolul nostru
      culminându-l, aşezându-l în vârful strălucitor al Pantheonului universal.       Desen Radu Carneci vazut de
             Excelând prin marile-i drame şi tragedii istorice („Hamlet“, „Othelo“, „Macbeth“, „Regele   Nicolae Hilohi
      Lear“, „Richard al III-lea“, „Romeo şi Julieta“ etc.), dar şi prin comedii („Visul unei nopţi de vară“,
      „Mult  zgomot  pentru  nimic“,  „Cum  vă  place“,  „A  douăsprezecea  noapte“  etc.),  Shakespeare  a
      ridicat şi poezia la înălţimi greu de atins. „Sonetele“ (dar şi poemele, minuni ale genului!) egalează
      capodoperele sale teatrale, dând umanităţii expresia a ceea ce aceasta are sublim: Iubirea! Iubirea   Slăvind acele nume din depărtatul ieri.
      în  complexitatea-i  de  necuprins:  prietenia  împletită  cu  adoraţia,  dăruirea  cu  gelozia,  surâsul  cu   Privesc spre a-nţelege trecutului nobleţea:
      lacrima,  bucuria  cu  amărăciunea,  disperarea  cu  speranţa,  dorinţa  cu  preamărirea  fiinţei  iubite.   O, minunate chipuri cu ochii plini de gând!
      Doamna Brună din sonete traversează timpul până la noi (şi după noi!) iradiind tainic înveşnicirea   Acei artişti, prin vreme, vroit-au frumuseţea
      prin puterea dragostei. Fără îndoială, geniul uman nu are ceva mai definitoriu care să-l reprezinte la   Pe care-o ai tu astăzi, cea pururi rămânând.
      întâlnirea lumilor din Univers!                                           Da, sunt o proorocire figurile străbune
             În limba română, poezia shakespeareană are următoarele ediţii: Sonete – 1992, trad. Henry   Ce te prefigurară ştiind a aştepta,
      Marcus; Sonete, 1940, trad. Gabriel Donna; Sonete, 1974, trad. Teodor Boşca; Sonete şi poeme, 1974,   Dar nu avură taina şi harul de a spune
      trad. Neculai Chirica şi Dan Grigorescu; Doamna Brună din sonete, 1978, trad. Andrei Ion Deleanu;   Ceea ce eşti, minune, nici pentru-a te cânta.
      Sonete, 1978, trad. Gheorghe Tomozei.                                           Înamoraţi la culme, noi îţi slăvim doar mersul,
                                                                   Radu Cârneci        Căci  imnul  nu-l  încape  vreun  cer,  nici
                                                                                Universul…
                    Sonetul I              – Deşi de-atâta vreme fu mândra mea iubită –     Sonetul CXVII
                                           Că eşti al ei mă doare şi c-o să te răsfeţe:
      Făpturile alese le vrem a dăinuire   Oh, trădători!… Şi totuşi simt gânduri de iertare:  Zgârcenia-mi acuz-o! ah, voi putea cândva
      Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;  Tu o iubeşti pe-aceea ce îi păstrez iubirea;  Ca, neuitând trecutul, să-ţi dau despăgubire?
      În acest fel, fragilul urmaş devine mire  Ştiind a mea ardoare cu dorul ţi-e datoare  Căci drumul către tine,-n toată asprimea sa,
      Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.  Şi de-al tău drag iert totul pierzându-mi fericirea.  Un lanţ a fost, oţelu-i, legându-ne-n iubire!
      Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,  Da, de te pierd pe tine, iubita, ea, câştigă;  Ce căi de dor mă-ncearcă: necunoscută zare,
      Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,  Pe ea de-o pierd, ţi-e soarta nestinsă primăvară:  Când timpului, trufaşul, eu i te-am dăruit,
      Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,  Aproape-mi sunteţi, totuşi, ca umbrei o ferigă,  Tu, marea-mi bogăţie; precum un vas pe mare
      Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.  Dar eu în răstignire-s ca soarele-n deseară.  Cu pânzele întinse, de tine am fugit.
      Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic        Da, tu eşti eu acuma, şi-s bucuros, iar ea  Greşeli, făţărnicie, mi se opun şi toate
      Reîngropând în muguri minunile de dor        Fiind a ta, prin mine, etern rămâne-a mea…  Ţi-s la-ndemână ţie spre judecarea mea,
      Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:                              Sprânceana  ţi-o  încruntă,  din  gândul  tău  mă
      Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.      Sonetul LXV             scoate
            Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda                             Şi scapă-mă, iubite, de dulcea-ţi ură grea.
            Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…  Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe        Ai milă şi-ndurare, păcatul meu se ştie:
                                           Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis;        Iubirea, prin iertare, rodeşte şi-n pustie…
                  Sonetul XVIII            Atunci cum o să scape sublima frumuseţe,
                                           Ea, care-i mai fragilă ca floarea de cais?       Sonetul CXXXII
      Cu zvelta primăvară să te asemăn, oare?  Cum ar putea gingaşa mireasmă aprilină
      Ţi-e firea mai gingaşă, iar chipul mai duios;  Să-adie-n toiul iernii, sub asprele zăpezi;  Ce dor de ochii tăi mi-e! dar ei parcă din milă
      În Mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare  Cad munţii cei puternici cu fruntea în ruină,  – Prea mult dispreţ de mine în inimă ai strâns –
      Şi scurt e anotimpul şi e capricios:  La Timpul ce învinge cum, oare, să cutezi?  Se-opresc a mângâiere pe faţa mea umilă
      Ori prea fierbinte-i ochiul din cer privind încoace,  O, gânduri! frumuseţea curând se prăbuşeşte  Şi-s negri ca durerea ce-n mine-atât a plâns;
      Sau îşi ascunde raza sub nori întunecoşi,  Sub Timpul ce-a creat-o: cine-o să poată, deci,  E drept, din ceţuri grele a soarelui lumină
      Natura, nu o dată, încearcă să se joace  Acestuia s-o smulgă?… El sfaturi nu primeşte
      Chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi.  Să-şi protejeze fapta de glorie pe veci!  N-aduce mai mult zâmbet când iese-nvingător
      Ci primăvara crească-ţi, precum o mamă bună,        Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea:  Şi nici la înserare Luceafărul de tihnă
      Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat,        Ea, peste Timp, ’nălţa-va iubirea ca o stea!  Apusului n-aprinde vis mai alinător
      Să nu-ndrăznească Moartea surâsul să-ţi apună,  Sonetul LXXXVII           Decât dă firii tale privirea-ţi, neagră rază;
      Căci eu prin timp, cu imnul, mereu te-am înălţat.                         Dacă-al compătimirii văl te înmiresmează
            Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume,  O, dragul meu, adio! vezi, dar, nu-mi şade bine  Cu blândul său linţoliu, şi inimii dă-i rând
            Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.  Sărac fiind cu totul, să-ţi fiu preţuitor;  Să-şi verse-nduioşarea spre sclavul său de gând
                                                                                      Şi voi jura că negru-i culoarea mea regală,
                  Sonetul XXXI             Cei care-ţi deschid calea spre alte zări mai line        Iar ceea ce nu-i negru nu poartă nici o fală.
                                           Pe mine nu mă cheamă, sunt în dispreţul lor!
      Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine:  Cum să-ţi păstrez prezenţa, cu care avuţii  Sonetul CXLIV
                                           Aş mai rămâne-alături de tine prea-bogatul?
      În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu;  Pierdută mi-e puterea cuvintelor: cum ştii,
      Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine,  De tine ascultară şi nicidecum de altul.  În două chipuri, iată, iubirea-mi se împarte,
      Iubirile de-alt’dată, de taină curcubeu.  Nu  ţi-ai  ştiut,  deci,  preţul  cât  timp  mi-ai  fost   Iar sufletu-mi se zbate în mari-adânci furtuni:
      O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir:  aproape,                      Bărbat este întâiul, strălucitor în soarte,
      Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul;  Crezându-mă-nţeleptul, ce mult te-ai înşelat!  Iar celălalt, femeie, ci, fără de minuni.
      Acum acele chipuri în tine se desfir,  mi-ai dăruit lumina ce-acum o să mă-ngroape  În iad vrea să mă vadă, ea, păcătoasă fire
      Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.  de-a pururea în tine, cum nu m-am aşteptat.  Şi trupul său de pofte e-o cupă-n ispitiri
      Cuprinzi precum o raclă iubirile acele        Ah, da, rămân stăpânul ce pulberea-l culege:  Din care blondul înger să bea spre-a mă jertfire,
      Cu ale lor trofee salvate din abis,                                       Cei doi un tot să-nchege, ci, fără de uimiri.
      Cu tot ce-au luat din mine sunt ţie azi fidele:        Treaz nu însemn nimica, dar când visez sunt   L-a prefăcut în diavol! Ce hâdă-ngemănare,
      Ce-am risipit prin vreme în tine am închis.  rege…                        Ce umbră fără taine într-un grotesc sărut,
            Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni                           Se-ndepărtând de mine, unindu-se-n trădare:
            Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!  Sonetul CVI            Ah, raiul meu de patimi în iad s-a prefăcut.
                                                                                      Dar eu rămân privindu-i în clipe risipite
                  Sonetul XLII             Din cronici vechi de vreme vederea mi-o desfată        Când diavolul din mine pe înger îl înghite…
                                           Portrete de domniţe şi mândri cavaleri
      Acum e-a ta! dar asta nu-i singura-mi tristeţe,  Şi-alături tac poeme în vorbe de-altă dată
      11668                                         www.oglindaliterara.ro
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13